Capitolul 24

M-am sprijinit de perete,privindu-l cum doarme. Ingerul meu. Am zambit ametita. Renuntasem la el. Din pacate. Ochii lui s-au deschis larg. S-a foit putin, apoi a zambit simtindu-mi prezenta.
-Cum te simti? l-am intrebat indreptandu-ma spre pat.
-Mai bine ca niciodata. Nu credeam ca o sa mai vii. Te-am asteptat…
S-a oprit din vorbit in momentul in care mi-a observat fata. Aveam cateva rani ramase de la lupta cu vampirul ala, Mason, parca. Inca ma mai dureau, dar nu dadeam importanta. Din nu stiu ce motiv, refuzau sa se vindece. Uram vraja care imprejmuia academia. Ne lua puterile de vampir, chiar si vindecarea, iar eu numai dorisem sa trec prin arena, unde totul era normal. Abia asteptam sa se termine tot. Maine urma sa lupt din nou. Mai eram decat cinci din douazeci.
-Ce s-a intamplat?
-Mai nimic important. O mica bataie intre vampiri fara puteri de vampiri.
-Credeam ca am ratat vreo lupta. Vin-o aici.
M-am apropiat si m-am asazat langa el, pe marginea patului.A intins nesigur mana spre mine si mi-a mangaiat ranile. Am simtit cateva furnicaturi, apoi durerea pe care mi-o provocau a disparut. Nu era nevoie sa ma uit intr-o oglinda sa-mi dau seama ce facuse. Ma vindecase. Si-a lasat mana sa cada pe pat si a inchis obosit ochii. Urma sa plece. Vazusem asta in ochii lui. Nu-mi parea rau. Oriunde ii era mai bine. I-am aranjat patura, l-am sarutat pe frunte si am plecat. Avea sa-mi fie dor de el si poate intr-o zi ne vom reintalni .

-Nu pleca, te rog!i-am auzit glasul ca o soapta si m-am oprit exact in prag.
-Nu pot sa mai continui asa Daniel. Pur si simplu numai pot, dar asta nu inseamna ca nu te iubesc.
-Stiu, dar… maine plec. Totul se va termina si pur si simplu vreau sa petrec ziua asta cu tine inainte sa nu te mai vad niciodata.
Nu am luat in seama inima ce-mi salta nebuneste sau vocea din cap care imi zicea sa raman sau fiecare parte din corpul meu ce ardea de dorinta. Nu. Nu a luat in seama toate astea si am plecat spre o noua eu,mai puternica, mai increzatoare, mai vampir.Nu am mai zis nimic, nu m-am mai uitat inapoi deoarece daca as fi facut-o nu as mai fi fost capabila sa plec niciodata.
Ma plimbam pe holuri fara o directie anume.Nici macar nu puteam sa ma gandesc la ceva, orice. Parca eram blocata in propriile=mi amintiri, cu lacrimile ce-mi udau obrajii. Ma scapase de durere, dar in momentul de fata as fi facut orice sa o primesc inapoi, numai atat incat sa stiu ca sunt inca in viata. Ma gandisem la cum o sa decurga despartirea noastra toata noaptea dinainte sa ma duc in sfarsit sa-l vizitez. Ma apropiam de coltul holului si atunci toatul parca s-a deblocat. Am putut sa simt intunericul venind din directia in care ma indreptam. Venea de peste tot. Apropiindu-ma de acea cotitura idioata, totul a devenit clar. Am vrut sa ma intorc si sa fug, aproape am reusit sa o fac la timp, dar tepusa mi-a strapuns pieptul. Pentru o fractiune de secunda am putut sa sper ca nu-mi strapunsese inima,dar lovitura fusese precisa si totul s-a stins incet, in timp ce sangele imi murdarea tricoul. Am cazut pe podea incolacindu-ma de durere, iar cu ultimele forte am scos tepusa. Am sperat sa mor in acel moment, pentru ca ceea ce a urmat m-a ingrozit. O explozie s-a auzit, iar intreaga cladire a luat foc. Tipetele se auzeau de peste tot din jurul meu. Vampiri care sperau sa scape din flacarile iadului se impiedicau si tipau si mai tare in momentul in care imi vedeau corpul inert. Ma si imaginam. Parbusita pe podea la coltul acelui coridor. Sangele nu imi patase doar tricoul, dar formase si o balta de sange in jurul meu. Mai palida ca niciodata, inconjurata de acel miros al mortii, tineam in mana tepusa ce ma omorase si de pe care inca mai curgeau stropi de sange. Dar daca eram moarta, cum de inca mai auzeam si simteam tot ce se intampla in jurul meu?

Capitolul 17

Din perspectiva lui Daniel.

Am alergat la ea si am luat-o in brate. Nu vruiam sa-i mai dau drumul. Nu dupa toate prin care trecusem. Am luat-o prin surprindere, dar nu a ezitat si m-a strans si ea in brate. Iubirea noastra era adevarata. Eram atat de fericit! Isi revenise. Era din nou Blair cea plina de viata si puternica. Era hotarata. Era o luptatoare si deja isi asumase rolul de conducator. Toata lumea se retragea in cladire si ii asculta fiecare cuvant. Aveau incredere in ea. Intotdeauna avea puterea asta asupra celorlalti. Vampirii o tratau cu respect dupa tot ce se intamplase, chiar si acum, vazand-o cu un inger. 

Din perspectiva lui Blair.

Nu imi venea sa cred. El era aici si intradevar ma accepta. Nu ii pasa de cati vampiri ne priveau. M-am despins ametita din bratele lui si m-am intors spre vampirii ce se alineasera in fata mea. Devenisem un adevarat conducator si eram uimita de respectul pe care mi-l aratau. Era  si de asteptat dupa tot ce se intamplase. Omorasem un vampir, defapt il ciopartisem, iar acum revenisem din morti. Si eu m-as fi inchinat in fata unei astfel de persoane. Dar eram eu oare demna sa-i conduc? Vom castiga?

-Nimeni nu iese din cladire pana nu spun eu!

– Si cum vom elimina pericolul?  m-a intrebat cineva din spate.

– Eu o voi face, am spus hotarata.

-Dar, Blair…

L-am privit in ochii pe Daniel si l-am redus la tacere.  Stiam ca ar face orice pentru mine, dar nu m-ar lasa sa mor. Aveam incredere ca asa ceva nu se va intampla si daca da, o voi merita. Va fi ca un tribut pentru toate vietiile luate. Totusi, am speranta ca nu ii voi dezamagii pe toti acesti vampiri. Poate nu eram noi oameni, dar eram tot o societate ca si ei si ne sprijineam unul pe altul la nevoie.

– Voi iesi in jumatate de ora.

Nu am mai auzit niciun protest. Atunci am realizat. Doua persoane ar fi trebuit  sa obiecteze mai devreme. Chipul lui Elijah mi-a trecut rapid prin fata ochilor. L-am cautat in multime, dar nu era. Nu era…Lacrimile au inceput sa mi se verse pe obraji si m-am inrosit. Am fugit imediat de acolo sa nu ma vada cei care intradevar aveau incredere in mine. Elijah fusese mereu alaturi de mine, avusese grija si incredere in mine. Si chiar si dupa toate ce se intamplasera, eu.. eu  il iubeam. Nu asa cum il iubeam pe Daniel, dar Elijah face parte din inima mea de multa vreme, iar asta nu se va schimba niciodata.Am aruncat o privire pe fereastra si l-am vazut. Era intins pe pamant. La prima privire parea mort, dar uitandu-ma mai atent am observat ca inca respira.

-Nu e timp! am tipat in intreaga cladire, iar cativa curiosi s-au strans in jurul meu.Elijah e afara, e ranit. Trebuie sa ma duc dupa el.

Am dat sa ma duc spre iesire, dar Daniel m-a  prins de mana si m-a fortat sa ma intorc cu fata spre el.

-Ai plans, a constatat in cele din urma. Inca il iubesti.

-Da… Il iubesc. Face parte din mine, dar e diferit. Iubirea pentru tine e.. diferita. E iubire, e o altfel de iubire, e adevarata. Stiu ca poate nu poti sa intelegi, dar nu pot sa-l las. Ii datorez asta.

-Nu ii datorezi viata ta! a tipat Daniel. Era inca nervos si.. foarte trist si nu era nimic ce eu puteam face in privinta asta.

-Imi pare rau. Imi pare rau ca nu intelegi. Pot macar odata in viata sa salvez nu sa iau o viata. Tu nu stii cum e sa te simti atat de vinovat. Sa simti ca nimic numai are sens, sa te simti pierdut.

-Eu?! eu nu stiu ? Cum indraznesti sa spui asta? Eu, stiu cel mai bine la ce te referi…

-Ma indoiesc…Esti un inger…

Mi-am smuls rapid mana dintr-a lui.Nu puteam sa-i mai simt atingerea. Ma tinea pe loc ca si cand intregul univers mi s-ar fi deschis la acea simpla atingere. El era totul pentru mine si chiar ma durea sa-l vad suferind, dar… nu era nimic altceva ce puteam face.

M-a prins din nou de mana, dar de data asta sa-si arate incheietura. Am inteles imediat aluzia, dar am dat din cap hotarata. Nu vruiam sa-l ranesc. In plus inca imi amintesc ce se intamplase data trecuta. Daca numai puteam sa ma opresc? O lata viata luata poate nu insemna mult pe langa celelalte, dar nu era orice viata. Era a lui.

O bufnitura s-a auzit de afara, urmata de un urlet de durere. Am iesit ca un fulger pe usa, doar ca sa vad ca nu era Elijah cel care urlase. Asa cum crezusem. Defapt nu se lupta deloc Elijah. Am ramas incremenita. El era acolo, in carne si oase, in acel pulovar  pe care il adoram. Parul negru ii era putin ravasit si cateva suvite intunecate ii cadeau pe chip. A intors brusc privirea spre mine si mi-a facut cu ochiul. Erau zile in care muream dupa ochii aceia caprui si acel zambet fermecator, dupa acel corp perfect pentru mine. Varcolacul s-a napustit asupra lui, dar el a fost mai rapid. I-a infipt mana in piept si i-a smuls inima. Varcolacul a cazut la pamant si si-a recapatat infatisarea umana.

El a alergat spre mine, iar eu spre el. Exact ca in filme, prinzandu-l in brate.Sa-l simt din nou acolo, langa mine, in bratele mele, era asa de bine, da linistitor. I-am soptit subtil la ureche :

-Ma bucur ca te-ai  intors, Justin!