Stateam linistita intinsa in pat. Tacerea aceea mormantala ma sacaia, ma enerva la culme. Mai aveam putin si explodam. Daniel era din nou in cusca din camera mea, iar eu evident ma intorsesem. Numai scosese nicio vorba de cand Justin se intorsese, dupa acel incident. Si eu gasisem destul motive sa-l evit, mai ales cu Elijah care era inca slabit, chiar si dupa o saptamana. Pe Daniel il simtisem pierdut intreaga saptamana, iar ceva imi zicea ca tot retraia amintiri dupa privirea din ochii lui. Astazi era o zi frumoasa, fata de altele, iar o raza de soare intra pe fereastra, jucandu-se in parul lui. Era atat de dragalas, iar felul in care ochii lui sclipeau, albastrii ca valurile marii, ma facea sa nu-mi doresc sa-mi desprind privirea de la el. Ma durea sa-l vad atat de trist. Nici macar acel licar de lumina specific lui, sau ma rog, ingerilor, nu il avea. Parea atat de sumbru in timp ce invartea pe degete un inel de argint.
-Stii, poti sa vorbesti cu mine, m-am pomenit dintr-o data zicand fara sa gandesc.
-Nu.Nu pot. Numai am dreptul…
-Ba da. Daniel eu…
-Nu. Taci, te rog. Nu-mi zice ca ma iubesti, nu-mi zice cuvinte romantice, nu te apropia, nu ma fa sa-ti doresc atat de mult atingerea, mangaierea, doar ca sa dispari, sa te indrepti spre o alta iubire apoi. Te rog, te rog nu o fa pentru ca s-ar putea ca intradevar sa te cred…Si nu pot sa te cred din nou. Nu o sa-mi las inima sa te iubeasca, sa creada din nou ca ma vei alege defapt pe mine.
-Ce?
Nu cred ca-si daduse seama, dar eu da, iar inima si mintea imi ramasesera la acel din nou,din nou…. Mici fragmente de amintiri mi-au zburat prin fata ochilor. Nu era cine stie ce, dar eram noi doi alergand prin Central Park, sau imbratisandu-ne cu ochii in lacrimi. M-am vazut cand il luam de mana pe Justin si il sarutam, iar el era acolo….Dupa asta, dupa asta nimic nu va mai fi la fel. Vreodata.
-Exact ce ai auzit, m-am trezit glasul lui bland.
-Nu, nu. Ma refer la din nou. Noi doi… Noi doi ne cunosteam! Nu pot sa cred ca nu mi-ai spus! Cum ai putut? am tipat la el, izbucnind in lacrimi reci, ca inima mea indurerata.
Daniel a sarit imediat in picioare, prinzand barele custii. Era uimit,era fericit,nu ca as intelege de ce, din moment ce eu tipam la el si plangeam. Era un nesimtit.
-Iti aduci aminte? Tu, chiar iti aduci aminte?
Ne-am privit in ochi dupa ceva timp,dupa o despartire care parca durase o eternitate. Simteam ca prin acea simpla si banala privire ne conectasem, devenisem una si aceasi persoana.
-Nu stiu. Asa cred. Imi amintesc cateva chestii….
-Aa… chestii..
Si-a dat ochii peste cap si s-a intors inapoi in coltul lui intunecat.
-Off… doamne, nu lua totul atat de personal! Imi aduc aminte! Imi aduc aminte unele lucruri. Imi aduc aminte cum obisnuiam sa ocup tot patul, iar tu te furisai si dormeai pe podea, crezand ca eu nu stiu, dar defapt stateam pe marginea patului si te priveam cum dormi. Imi amintesc cum obisnuiam sa sar in toate baltile, dupa o ploaie zdravana si te stropeam din cap pana in picioare. Imi amintesc cantecul pe care l-ai compus pentru mine. Imi amintesc noaptea aceea in Central Park. Am trait momente perfect, dar imi aduc aminte si noptiile furtunoase. Imi amintesc ca iubirea noastra era interzisa. Imi aduc aminte ca a trebuit sa aleg. Imi aduc aminte cat ne-am facut sa suferim unul pe altul. Dar mai ales imi aduc aminte momentul despartirii.
-Mda.. A fost dureros.
-Stii ce altceva imi amintesc? l-am intrebat pe un ton sec.
-Ha?
-Imi amintesc ca nu am avut niciodata ocazia sa iti spun ca te aleg e tine…
-Pentru ca nu m-ai ales pe mine… L-ai ales pe el. Intotdeauna lai ales pe el.
-Mai nou citesti si ganduri, sentimente?
-Nu, dar crede-ma te cunosc. Intotdeauna l-ai ales si-l vei alege pe el pentru ca pe el il iubesti mai presus de orice.
-Atunci cum se face ca ai fost exilat? am lasat intrebarea sa pluteasca un timp in aer, apoi mi-am dat seama ca nu voi primi un raspun, asa ca am continuat. Aceea era Vechea Blair, Blair muritoarea. Eu, eu sunt diferita, chiar daca in exterior par la fel. Viata mea e diferita. Stii, atunci intotdeauna ma intrebam cat va mai dura perfectiunea acelei vieti si imi era frica de realitate, lucru pe care l-ai fi stiut daca mai fi ascultat cand vorbeam in Central Park. Acea viata s-a dus si oricat mi-ar fi de dor nu o mai pot aduce inapoi. Trebuie doar sa merg inainte. Si tu, si Justin faceti parte din acea lume ideala, perfect. Voi m-ati facut fericita atunci si va multumesc pentru asta, dar poate ca este timpul sa merg mai departe. Sa gesesc prezentul, nu sa incerc sa regasesc momentele din trecut…
-Si asta inseamna altcineva….
-Exact…
Imagination is a dream 