Capitolul 24

M-am sprijinit de perete,privindu-l cum doarme. Ingerul meu. Am zambit ametita. Renuntasem la el. Din pacate. Ochii lui s-au deschis larg. S-a foit putin, apoi a zambit simtindu-mi prezenta.
-Cum te simti? l-am intrebat indreptandu-ma spre pat.
-Mai bine ca niciodata. Nu credeam ca o sa mai vii. Te-am asteptat…
S-a oprit din vorbit in momentul in care mi-a observat fata. Aveam cateva rani ramase de la lupta cu vampirul ala, Mason, parca. Inca ma mai dureau, dar nu dadeam importanta. Din nu stiu ce motiv, refuzau sa se vindece. Uram vraja care imprejmuia academia. Ne lua puterile de vampir, chiar si vindecarea, iar eu numai dorisem sa trec prin arena, unde totul era normal. Abia asteptam sa se termine tot. Maine urma sa lupt din nou. Mai eram decat cinci din douazeci.
-Ce s-a intamplat?
-Mai nimic important. O mica bataie intre vampiri fara puteri de vampiri.
-Credeam ca am ratat vreo lupta. Vin-o aici.
M-am apropiat si m-am asazat langa el, pe marginea patului.A intins nesigur mana spre mine si mi-a mangaiat ranile. Am simtit cateva furnicaturi, apoi durerea pe care mi-o provocau a disparut. Nu era nevoie sa ma uit intr-o oglinda sa-mi dau seama ce facuse. Ma vindecase. Si-a lasat mana sa cada pe pat si a inchis obosit ochii. Urma sa plece. Vazusem asta in ochii lui. Nu-mi parea rau. Oriunde ii era mai bine. I-am aranjat patura, l-am sarutat pe frunte si am plecat. Avea sa-mi fie dor de el si poate intr-o zi ne vom reintalni .

-Nu pleca, te rog!i-am auzit glasul ca o soapta si m-am oprit exact in prag.
-Nu pot sa mai continui asa Daniel. Pur si simplu numai pot, dar asta nu inseamna ca nu te iubesc.
-Stiu, dar… maine plec. Totul se va termina si pur si simplu vreau sa petrec ziua asta cu tine inainte sa nu te mai vad niciodata.
Nu am luat in seama inima ce-mi salta nebuneste sau vocea din cap care imi zicea sa raman sau fiecare parte din corpul meu ce ardea de dorinta. Nu. Nu a luat in seama toate astea si am plecat spre o noua eu,mai puternica, mai increzatoare, mai vampir.Nu am mai zis nimic, nu m-am mai uitat inapoi deoarece daca as fi facut-o nu as mai fi fost capabila sa plec niciodata.
Ma plimbam pe holuri fara o directie anume.Nici macar nu puteam sa ma gandesc la ceva, orice. Parca eram blocata in propriile=mi amintiri, cu lacrimile ce-mi udau obrajii. Ma scapase de durere, dar in momentul de fata as fi facut orice sa o primesc inapoi, numai atat incat sa stiu ca sunt inca in viata. Ma gandisem la cum o sa decurga despartirea noastra toata noaptea dinainte sa ma duc in sfarsit sa-l vizitez. Ma apropiam de coltul holului si atunci toatul parca s-a deblocat. Am putut sa simt intunericul venind din directia in care ma indreptam. Venea de peste tot. Apropiindu-ma de acea cotitura idioata, totul a devenit clar. Am vrut sa ma intorc si sa fug, aproape am reusit sa o fac la timp, dar tepusa mi-a strapuns pieptul. Pentru o fractiune de secunda am putut sa sper ca nu-mi strapunsese inima,dar lovitura fusese precisa si totul s-a stins incet, in timp ce sangele imi murdarea tricoul. Am cazut pe podea incolacindu-ma de durere, iar cu ultimele forte am scos tepusa. Am sperat sa mor in acel moment, pentru ca ceea ce a urmat m-a ingrozit. O explozie s-a auzit, iar intreaga cladire a luat foc. Tipetele se auzeau de peste tot din jurul meu. Vampiri care sperau sa scape din flacarile iadului se impiedicau si tipau si mai tare in momentul in care imi vedeau corpul inert. Ma si imaginam. Parbusita pe podea la coltul acelui coridor. Sangele nu imi patase doar tricoul, dar formase si o balta de sange in jurul meu. Mai palida ca niciodata, inconjurata de acel miros al mortii, tineam in mana tepusa ce ma omorase si de pe care inca mai curgeau stropi de sange. Dar daca eram moarta, cum de inca mai auzeam si simteam tot ce se intampla in jurul meu?