Capitolul 9

-CEEEEEE??? Esti nebun?

-Plecam, Blair. Amandoi…

-Dar.. mai devreme, ai zis sa raman.. iar acum vrei sa plec, plecam amandoi?

-Da. Asta vreau. Mai bine fa-ti bagajele.

-Nu.. Nu stiu daca mai vreau sa plec de aici.

-Ce personalitate schimbatoare ai!

-Pai merci. ..Nu pot sa plec. In primul rand nu am cum. Decat moarta o sa pot sa plec de aici.

-Cu mine poti sa pleci si vie.

-Nu cred ca esti atat de simpatizat incat sa ne dea pur si simplu drumul pe poarta si la revedere!  Daca macar ne gandim sa evadam, suntem morti. Am intrat singura in asta si nu vreau sa te trag si pe tine dupa mine. Te iubesc prea mult..

-Ma iubesti?

Si-a ridicat privirea spre mine, iar ochii ii straluceau de speranta. Eu ? Sa-l iubesc pe el ? Un inger? Nu. Nu era posibil asa ceva. La ce ma gandeam cand am zis asta? Aa..da! La nimic.. Totusi, ceva din mine nu ma lasa sa neg.. Il iubeam? Nu poate fi posibil. Nu. Nu il iubeam…

-Nu-i asa, am reusit eu in cele din urma sa neg.

-Ma rog.

Acea sclipire de mai devreme se imprastiase, iar acum ochii lui erau intunecati… prea intunecati. Era trist. El nu putea fi trist. Nu merita asta. Era un inger. Trebuia sa zambeasca, sa radieze de fericire, speranta si lumina, dar el pur si simplu se ajezase intr-un colt, iar acum statea ganditor si se uita intr-un abis necunoscut mie. M-a apropiat de cusca si am prins gratiile cu mana. Mi-ar fi placut sa le smulg si sa-l las liber, dar nu degeaba aveam o cheie… Am scos-o din buzunar si am descuiat usa custii in care era captiv. Pentru o clipa s-a uita mirat la mine, apoi s-a ridicat in picioare si s-a apropiat, prinzandu-ma de mana…

-Nu plec nicaieri fara tine, Blair…

-Ba da , Daniel. Pleci. Te rog.. E mai bine pentru tine. Nu ai ce cauta in acest loc.

-Blair, tu nu ma cunosti. Am facut prea multe greseli.. Merit sa fiu aici. As merita chiar mai mult.

-Orice ai fi facut sunt sigura ca are iertare, nu ca faptele mele. Tu nu ai omorat pe nimeni. Eu da.

-Daca  ai  stii, Blair, scumpa mea Blair..

-Nu vreau sa stiu. Trecutul e trecut.

-Nu zici asta si cand e vorba de tine.

-Daniel… pleca te rog..pleaca inainte sa nu ma mai pot abtine…

-Nu o fa..

Ma trase in bratele lui, apoi se apleca incet si nesigur spre mine. Pulsul mi-o luase razna si eram sigura ca si el putea simtii asta. Eram convinsa ca avea sa se opreasca si m-am oincordat, asteptandu-i ezitarea. Buzele lui moi le atinsera pe ale mele, apoi se intrdeschisera si ma saruta. Chiar ma saruta. Mi-am strecurat mainile in jurul gatului sau, iar el m-a tras mai aproape, micsorand si ultima farama de spatiu care mai ramasese intre noi. I-am raspuns la sarut, sarutandu-l da parca nu mai voiam sa se opreasca niciodata.

A fost un moment perfect, prea perfect. El s-a oprit si s-a departat de parca facuse ceva interzis. Vruiam sa continuie, sa-i simt atingerea, sa-i simt caldura corpului, sa-i simt buzele lui moi peste ale mele…

-Nu, i-am auzit vocea atat de incet, incat aproape mi s-a parut ca fusese imaginatia mea. Nu trebuia sa se intample asta! a spus intorcandu-se spre mine. Zi-o ! Zii ca nu trebuia sa se intample.

-Imi pare rau… dar ..nu pot. Imi pare rau…

Lacrimile au inceput sa-mi invadeze chipul. El.. regrata, eu nu. Imi placuse si daca era nevoie as mai fi facut-o de o mie de ori, numai ca el  sa numai regrete.  S-a apropiat de mine si mi-a sters incet lacrimile. Era nesigur. Ii era frica sa ma atinga.. S-ar fi [putut intampla din nou. El ar fi regretat din nou.. eu nu. Ori de cat ori s-ar intampla, nu as putea sa regret.

-Am nevoie de tine, am reusit sa rostesc in cele din urma. ..

Dupa 2 zile….

Lucrurile au revenit la normal. In cele din urma eu si Daniel am putut uita acel incindent si suntem din nou prieteni, doar prieteni. Ajunseseram amandoi la concluzia ca fusese o greseala, si se intamplase din cauza nervilor pe care ii aveam si din cauza singuratatii. Totusi, inca ii mai simt buzele peste ale mele..

Nu! Trebuie sa uit si sa ma concantrez pe aflarea adevarului. Daniel imi ascunde ceva sau poate trebuie sa-mi ascunda. O sa aflu ce sa intam[pla, inainte de a fi prea tarziu. Inainte de a fi prea tarziu pentru ce? Nu stiu. Dar stiu ce inainte de a fi prea tarziu pentru ceva.

Aici, la Academie, apele s-au mai linistit dupa moartea lui Edward. Acum tuturor le e frica de mine. Adevarul e ca si-o merita. S-a luat de mine pentru ca sunt fata si uita ca fata asta la zacut bucatele, la propriu. Nu vrusesem sa se intample chiar asa, dar lucrurile imi scapasera de sub control. Puterea mea imi scapase de sub contol, emotiile mele. Daniel.. Off… Nu pot sa nu ma gandesc la el. Mi-as dori sa nu creada ca totul a fost o greseala si sa.. sa ce? Habar nu am. Totusi, cred ca lucrurile imi plac mult mai mult asa, cu noi ca simplii prieteni. E mai usor pentru amandoi… din pacate…

Cineva a batut la usa. Macar era politicos si nu dadea buzna inauntru. Elijah si… Alice? ! Alice a alergat  inauntru si m-a luat in brate. Nu o mai vazusem demult timp. Obisnuiam sa fim cele mai bune prietene. Atunci mi-am dat seama. Alice fusese transformata in acelasi an cu mine deci avea 600 de ani. Acum probabil o sa trebuiasca sa ma mai lupt si cu ea. Oricum intr-un fel ma bucuram de prezenta ei aici.

-Tu si Alice ve-ti face schimb de camere..

-CEEEE? am tipat eu si Daniel in acelasi timp. Asta chiar nu era corect. Eu de aici nu ma misc, i-am zis eu apoi.

-Blair, nu ma fa sa te iau cu forta.

-De ce naiba faci asta, Elijah? Nu te-ai saturat de cate ori ti-am zis deja sa ma lasi in pace?

-Haide, Blair, vino. O sa trimit pe cineva dupa lucrurile tale.

M-am prins de mana si a vrut sa ma scoata afara din camera, dar eu m-am tras inapoi din stransoarea lui. Nu aveam de gand sa merg nicaieri cu el.

-Ma lasati putin singur cu ea? s-a auzit deodata vocea lui Daniel. Se calmase dupa explozia de uimire respectiv furie de mai devreme. Stiam ca si pe el il deranja, dar asta era.

Cei doi au iesit din camera, iar Daniel si-a permis sa vorbeasca, fara nimeni acolo care sa asculte.

-Blair, asa e mai bine. Trebuie sa ne indepartam.

-Dar daca nu asta este ceea ce vreau? Daniel, sa stii ca vorbeam serios cand am spus ca te iubesc. Nu vreau sa o neg si in niciun caz sa ma indepartez  de tine.

M-am prins cu mainile de grati si am inceput sa plang. Rareori  eram intr-o astfel de situatie. Eu ? Sa plang? Ce facuse cu mine? S-a apropiat  incet si mi-a sters lacrimile.

-Te iubesc, Blair. La revedere.

-La revedere, i-am spus schitand un zambet si apoi m-am indreptat spre usa.

Am fost intampinat de Elijah, care m-a condus de-a lungul holurilor pana la noua mea camera.

-Nu inteleg de ce imi faci asta, am spus in cele din urma.

-Tin la tine, si o fac pentru ca stiu ca e mai bine asa.

-Te urasc! Imi doresc sa nu te fi cunoscut niciodata, sa nu fi simtit niciodata ceea ce simt pentru tine!  Nu faci decat sa distrugi tot! am tipat la el. Nu e de mirare ca nu sunt fericita.

Zicand acestea, i-am trantit usa in nas si m-am lasat sa cad pe pat.